Un îndemn şi o invitaţie pentru toţi iubitorii folk-ului, la Festivalul Naţional de Muzică Folk OM BUN, ce se va desfăşura în perioada 14 - 16 Decembrie 2009, la Teatrul Nottara, cu începere de la orele 18.00.

Seara a doua va fi una omagială, închinată Tatianei Stepa, şi va fi însoţită de lansarea ultimului său album, Cântec pentru prieteni.

Programul festivalului, pentru fiecare zi în parte:

Ziua I : 14 Decembrie ora 18:00
Concurs
Recitaluri: Alexandru Andries, Mircea Vintila & Brambura, Ducu Bertzi si Mihai Nenita, Alexandru Zarnescu, Nicu Zota, Walter Ghicolescu, Fortele de Munca, Ovidiu Scridon

Ziua II: 15 Decembrie ora 18:00 - Seara Omagiala Tatiana Stepa 
Concurs
Recitaluri: Victor Socaciu & Biroul Executiv, Ada Milea, Daniel Iancu, Dinu Olasaru, Maria Gheorghiu, Andrei Paunescu, Raul Carstea si Constantin Neculae, Cristian Buica

Ziua III: 16 Decembrie ora 18:00 
Gala Laureatilor
Recitaluri: Mircea Baniciu, Vasile Seicaru, Doru Stanculescu si Sorin Minghiat, Tapinarii, Eugen Avram, Daniel Fat, Stelian Maria

Prezentare: ADRIAN IVANITCHI
Pret bilet: 40 lei / seara

Nu mai am răbdarea şi poate nici dorinţa de altădată să privesc defilările şi desfăşurările de forţe organizate cu prilejul zilei de 1 Decembrie. Nu că acel dram de patriotism pe care îl avem fiecare dintre noi s-ar fi diminuat faţă de anii de odinioară, însă văd aceeaşi bandă an de an, acelaşi film care începe să capete colorit de anticar. Câte un expert pe fiecare post generalist, care ne explică cine şi cum defilează în faţa mai marilor ţării (şi bineînţeles a românilor care se învrednicesc să meargă la Arcul de Triumf dis-de-dimineaţă).

Mi-aş dori să mă bucur de ziua naţională. Aş petrece cum se cuvine în cinstea ţării mele, în cinstea singurului loc ce se cheamă „acasă”. Şi mi-aş dori cu tot dinadinsul să fiu pătrunsă de frenezia americanilor sau a francezilor când vine vorba de elogii şi salve omagiale închinate ţării. Însă constat în fiece an, cu mult amar, că inima ar vrea, însă cugetul îmi şopteşte altceva. Poate aşa am fost educată de societate, poate m-am uitat prea mult şi prea des la televizor, poate că nu am căutat unde a trebuit... Sau poate nu mi-am dorit suficient de tare...

Îmi iau însă un angajament în faţa propriei conştiinţe, de acest 1 Decembrie, să-mi clădesc cu propriile forţe, sufleteşti şi mentale, acea credinţă în tot ce-i neaoş românesc. Acum, cât încă mai vreau, şi cât încă nu m-a captat indiferenţa întru totul.

La mulţi ani, România!

Dacă ne-am închipuit vreun moment că e ceva pe lumea asta care nu se plăteşte... ei bine, ne-am înşelat. Până şi serviciile lui Moş Crăciun sunt de vânzare... ale lui şi ale Crăciuniţelor sale. Iar moneda de schimb nu este fapta bună făcută semenului nostru ori vorba dulce şi duioasă. Nu, nu... S-au dus vremile acelea. Dacă tot e societate de consum, atunci să consumăm şi serviciile lui Moş Crăciun...

Iată legătura cu Moşul, pentru cei ce au nevoie de „prestări servicii” din partea sa:
http://mosul-tau.blogspot.com/

Enjoy!

Cu ceva vreme în urmă, m-a purtat gândul şi m-au purtat paşii pe la mormintele din cimitirul Bellu. Mânată de curiozitate mai mult, am făcut un popas printre locurile de veci ale mai marilor ţării (poezi, muzicieni, istorici) şi nu numai. Dacă în preajma unora dintre ele te minunezi de măreţia mausoleelor, la altele te loveşti de simplitate, de uitare şi de gol. Cât e dorinţa celor plecaţi dintre noi să aibă morminte mai mult sau mai puţin fastuoase ori cât e „dragostea” celor rămaşi faţă de amintirea celor ce au fost rămâne o taină.


Câţi dintre noi ne gândim oare, în viaţă fiind, ce-am dori să fie scris pe piatra noastră de mormânt? Sinistră idee veţi spune... Însă nu... Doar o asumare tacită şi firească a ceea ce va fi după... Căci va fi... În ceea ce mă priveşte, aş prefera un vers al lui Eminescu... nu m-am decis încă asupra unuia anume... Sau poate versurile uneia dintre melodiile Tatianei Stepa...

Sunt toate într-o ordine firească

Se frânge tot ce se cuvine frânt...

Am selectat câteva dintre mesajele sculptate pe pietrele de mormânt aflate pe Aleea Scriitorilor, căci au un simbolism aparte...


Nicolae Labiş:

Pale se sting ale luminilor flori

Mori, vegetaţie, suflete mori...

Eu curg întreg în acest cântec sfânt

Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt.

Nichita Stănescu:

Ca şi cum ai vedea morţii plângând

Ca şi cum ai ceti în deşerturi un gând

Ca şi cum ai fi mort şi totuşi alergând

Ca şi cum ieri ar fi în curând.

Astfel stau palid şi trist, fumegând

.........................................................

Eu nu sunt altceva decât

O pată de sânge

Care vorbeşte.

George Coşbuc:

O luptă-i viaţa; deci te luptă

Cu dragoste de ea, cu dor.

Pe seama cui? Eşti un nemernic

Când n-ai un ţel hotărâtor.

Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,

Te lupţi pe seama tuturor.

Mihai Eminescu:

Reverse dulci scântei

Atotştiutoarea,

Deasupră-mi crengi de tei

Să-şi scuture floarea.

Nemaifiind pribeag

De-atunci înainte,

Aduceri aminte

M-or troieni cu drag

Liviu Rebreanu:

Ion încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud.

Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor...

Augustin Z.N. Pop:

Cred în Eminescu ca în soare, în magia frumosului şi în veşnicia neamului românesc.

Alexandru Macedonski:

Că din iarna-ngheţătoare naşte calda primăvară,

Şi că giulgiurile morţii sunt drapări de-nvingători.

Altele:

Ca şi voi sunt legat de pământ

În pământ ca şi voi m-oi întoarce

Am cu ţarina un legământ

Pe care nimeni nu-l poate desface.

Fii, să cultivaţi poporul, că un pom fără rădăcini nu poate trăi.

Trecătorule,

Ce eşti am fost

Ce sunt vei fi...

Tot universul nu este decât un loc de mari curcubee

În scripetul lumii ce este eu sunt aşezat pe-o scânteie.

Creionam mai deunăzi o paralelă între oameni şi cărţi. De ce aş alege cărţile în detrimentul oamenilor? Sau viceversa? Normal, argumente am găsit destule în favoarea sau în dauna uneia dintre „categorii”, dar un verdict final încă stă sub auspiciile incertitudinii în mintea mea.

De ce cărţi?

Dintr-o suită de raţiuni mai mult sau mai puţin pertinente...

În primul rând, cărţile nu se supără atunci când le laşi de-o parte şi sunt înduioşător de primitoare atunci când ţi-aduci aminte de ele, indiferent de timpul care a trecut de la ultima îmbrăţişare de priviri. Pe când măsurarea distanţei temporale când vine vorba de oameni este infinit mai anevoioasă.

Apoi, cartea nu trădează, nu înşală, nu se vinde. Fidelitatea e o legătură de căpătâi a ei cu cel ce o deschide.

Lecturarea aceleiaşi cărţi aduce cu sine elemente noi, de fiecare dată când ne întoarcem la ea. Mistere nedesluşite până atunci, noi senzaţii, voluptăţi nebănuite. Oamenii însă sunt aceeaşi, neschimbaţi, cu aceleaşi ticuri verbale sau de conduită. Sunt prea puţini cei care, păstrându-şi forma, îşi schimbă fondul.

De ce oameni?

Pentru că nevoia de a iubi a oamenilor nu poate fi concretizată decât prin contactul cu alţi oameni. Iar cărţile, oricât de „disponibile” ar fi, nu pot substitui un suflet, o atingere, o mângâiere.

Poate un argument de ordin mai degrabă practic - oamenii găsesc soluţii (chiar dacă nu cele mai bune) rapide, pe când un răspuns din partea cărţilor poate veni după ani şi ani de căutări asidue. Sau poate să nu vină niciodată...

În plus, oamenilor le stă în putinţă să creeze cărţi, în vreme ce acestea din urmă sunt văduvite de posibilitatea de a aplica reciproca asupra oamenilor (tehnic vorbind).

Astfel că plutesc pe o mare de argumente mai goale sau mai mai pline de temei... Şi momentan am ales cărţile... Poate că greşesc... Sau poate nu...

Tot mă plimb cu gândul în analele propriei istorii şi găsesc tot felul de întrebări tembele care mi s-au pus de către unii şi alţii. Iar una dintre ele, destul de frecventă, de altfel, pe la vârsta preşcolară, era: „Pe cine iubeşti mai mult? Pe mama sau pe tata?” Cât de inept să fii să întrebi aşa ceva pe cineva? Iubirea e oricum foarte abstractă în sine, de ce s-o facem noi şi mai ambiguă decât este?
 
Putem cuantifica sentimentele, fie ele bune sau rele? Avem o unitate de măsură pentru afecţiune, astfel încât să măsurăm pe cine, cum şi în ce fel iubim mai mult? Dacă am trei prieteni, spre exemplu, trebuie neapărat să fac un top cu ei? Păi da’ ce, neordonat aşa nu-i mai pot iubi?
 
Îmi termină creierul clasamentele astea total neinspirate, al căror sens tinde să-mi scape de la o vreme încoace. Mărturisesc, că atunci când eram mică îmi tot făceam în cap astfel de liste şi listuţe, care, pe cine, cât, cum etc. Însă acum, cunoscând atâţia şi atâţia oameni care mi-s dragi, mi-e imposibil să-i mai aşez într-o ordine în cămăruţele inimii. E clar că nu poţi iubi doi oameni la fel şi, de asemenea, că nu poţi iubi pe cineva mai mult decât pe altcineva. Gradul în care îţi exprimi afecţiunea faţă de doi oameni diferă în funcţie de ceea ce te-a atras mai mult sau mai puţin la fiecare dintre cei doi. Cum aş putea eu să diferenţiez sentimentele pe care le am faţă de un profesor din liceu, comparativ cu unul din şcoala generală? Pe ce criterii logice, fireşti, umane? Ambii au contribuit la formarea mea, ambii mi-au fost dragi, ambii m-au dăscălit. Sau de ce aş alege pe un prieten cu care merg să văd un film în detrimentul altui prieten cu care merg la muzeu?
 
Astfel că, să lăsăm clasamentele în seama statisticienilor, a sociologilor şi a oricui mai este doritor. Când vine însă vorba de oameni şi suflete, să dăm întâietate sentimentelor. E cea dintâi condiţie umană de la care nu trebuie să ne abatem.

Aproape că am ajuns la un apogeu al exasperării. De când am pus prima oară piciorul în şcoala (acum hăt ani) păţesc acelaşi lucru. An de an, cu oameni diferiţi (că am mai schimbat şcolile). Aceeaşi senzaţie nebună care-mi macină creierul, şi atenţia, şi cugetul, şi toate cele. Nu pot să spun ce păţesc, dat fiind caracterul public al blogului. Însă e de bine pentru suflet, şi de rău pentru psihic.


Dar în fine, îmi port crucea, metaforic vorbind. Căci altfel nu se poate...

Ce-ar fi dacă am privi viaţa prin ochii unui montagne-russe?

 
Pontăm prezenţa noastră pe traseul trenuletului zburător printr-un certificat, iscălit cu o identitate oarecare. Urcăm treptat, treptat, apoi intrăm în adolescenţă, unde se prăbuşesc abrupt crezurile şi speranţele pe care le adunasem în ascensiunea noastră către întâiul apogeu al itinerariului. Apoi iarăşi urcăm, şi iarăşi ne prăbuşim, până când ajungem la o liniaritate imaculată. Pe urmă intrăm sub tunelul prieteniei, al dragostei, al remuşcărilor, toate într-un vălmăşag agonizant. Şi ieşim mai precauţi, mai siguri pe noi şi mai pragmatici. Până când un mecanism pe care nu-l observasem până atunci ne aplică o porţie sănătoasă de stropi de viaţă. Frivolă şi rece, cu frânturi de durere surdă. Şi-apoi iarăşi un tunel. Şi urcăm, urcăm, şi ne formăm. Dar iată că se zăreşte şi licărirea mult aşteptată. Am ajuns iarăşi la lumină. Suntem părinţi. Şi locomotiva şuieră vesel şi urcă în continuare. Gângureli duioase ne alină monotonia traseului. Însă sinuozitatea drumului ne mai împiedică din când în cand să ne bucurăm pe deplin de călătorie. O perpetuă mişcare ne însoţeşte logica ideilor. N-avem timp să fixăm pe nimeni cu privirea. Oameni vin, oameni trec. Amintirile zburdă într-un tumult nebun. Iar imaginile se succed grăbite, tot mai grăbite. 
 
Iată că, în sfârşit, traseul se apropie încet, încet de capăt. Era şi vremea... Că mult a mai zăbovit trenuleţul acesta... Şi nu ştim încă dacă preţul plătit la începutul călătoriei a fost cel corect... Unii vom fi petrecut pe drum mai mult decât ne era îngăduit, alţii poate prea puţin... Nu vom afla însă niciodată, căci întotdeauna sfârşitul ne va prinde nepregătiţi de calcule şi socoteli vremelnice... Iar de bacşişuri nu poate fi vorba, pentru încă o raită prin vârtejurile vieţii... 

Un sentiment de inutilitate mă încearcă tot mai năprasnic, mai adânc, mai violent. Mut acele ceasornicului în vremurile de odinioară, când freamătele din jurul meu erau încă învăluite în tainicele şi nepătrunsele mistere ale copilăriei. Şi-ncerc să opresc maşinaţiunea aceasta nestăvilită, timpul, în momentul când am început să croşetez cu o naivă inconştienţă ceea ce poate fi numită o cronică indolenţă adolescentină. Un dezinteres crescând faţă de tot ce mă înconjura. Toate păreau anapoda, fără rost, fără vreo formă care să mă atragă pe mine în vreun fel. Şi iată-mă astăzi, complotând cu vremea în speranţa că freamătul ce-mi scurmă conştiinţa zi după zi ar putea înduioşa vechiul orologiu să mă ducă înapoi, în timp, să pot schimba, să pot îndrepta, să pot construi fără fisuri. 


Dar neînduplecate-s toate lucrurile în existenţa lor. Şi-acum nu pot decât să sper că golurile trecutului pot fi umplute de ambiţia prezentului.

Am descoperit, în sfârşit, după lungi periple prin lumea cărţilor, care este aleasa mea. Cea mai cea dintre toate cele. Mă chinui de atâta vreme să fac o selecţie, mai scot una, mai pun alta... Parcă toate au câte ceva ispititor în ele, menit să te facă avocatul lor în orice dispută livrescă. Dar iată, cum necum, m-am decis. „Cişmigiu et. Comp” este cartea pe care am ajuns să o îndrăgesc atât de tare. Am mai vorbit despre ea şi în alte împrejurări, am mai scris, am mai povestit. E a treia oară când o citesc şi continuă să-mi facă cu ochiul. Iar şi iar. Ca o poveste de Hans Christian Andersen, al cărei sfârşit îl vrei tot mai îndepărtat, căci te învăluie prea tare în mrejele sale.


Şi cum se face că am teancuri de cărţi pe birou, prin cameră, prin bibliotecă, care mai de care mai cu iz sociologic, ochii mei tot către literatura clasică se îndreaptă. Nu că sociologia ar duce lipsă de clasici, însă poveştile neaoşe româneşti, mai ales cele care implică elevi, pozne, dascăli şi tot tacâmul sunt o ispită mult prea mare pentru a-i face faţă. Iar dorul meu tot mai arzător după perioada preuniversitară nu prea poate fi stins altfel decât prin lecturi cu parfum şcolăresc (pe care, de altfel, le recomand tuturor, indiferent de vârstă).

Asemeni fiului rătăcitor din povestirile biblice, m-am reîntors şi eu la sorginte (Blogger), din nenumărate pricini. Din motive care îmi scapă în acest moment, nu pot fi lăsate comentarii pe blog. Voi încerca să remediez problema, în măsura în care îmi va sta în putinţă.

Pâna atunci însă, reîmprospătatul blog se vrea a fi un jurnal al timpului meu liber şi al modului în care îl întrebuinţez. Fie prin cărţi, filme, muzică, fie prin alte activităţi mai demne de prezentat.

UPDATE: S-a rezolvat în cele din urmă problema cu comentariile.  

Mă tot mir de ani buni, în pasiunea mea nebună pentru folk, de ce acest gen de muzică stă atât de prost ca popularitate în rândul tinerilor (şi nu numai). Concerte puţine, artişti mai mult sau mai puţin băgaţi în seamă, difuzări la radio aproape inexistente, exceptând Radio România Actualităţi şi Radio 3 Net, apariţii TV mai degrabă la posturile locale din provincie. E drept că pe o piaţă extrem de eterogenă din punct de vedere muzical ar fi foarte greu ca folkul să aibă publicul de odinioară, când se umpleau stadioanele cu zeci de mii de oameni. Însă de aici şi până la a dispărea aproape total din peisajul media autohton e cale lungă. Se tot încearcă o resuscitare firavă prin câteva concerte pe an mai vizibile, concerte care adună într-adevăr iluştri maeştri ai folk-ului. Însă nu cred că e suficient.



Poate că pe undeva puzzle-ul este incomplet. De ce radiourile nu promovează câtuşi de puţin muzica aceasta? Că nu e comercială? Păi dacă tu nu o aduci în faţa publicului, ca să poată alege ce-i place şi ce nu, de unde ştii că nu e comercială? N-ar fi mai bine să experimentezi? Apoi, când vine vorba de televiziuni, problema e chiar tragică. Trecând peste faptul mai mult decât evident că folkul este lăsat absolut în paragină, micile ecrane sunt invadate de toate non-valorile posibile şi imposibile. Toţi catapultaţii în realitate care vor să ajungă „cineva” în viaţă sunt super vedetele ţării şi personajele principale ale cotidianelor de orice fel.



Cel mai recent mare concert, Folk Maraton, a avut loc cu o săptămână în urmă. N-am auzit o ştire la televizor care să amintească de aşa ceva. Un cuvânt măcar. Iar afişele din oraş, chiar dacă puse în multe locaţii, sunt vizibile doar pentru cei care merg pe jos (sau cu bicicleta). Căci cine merge cu maşina numai la afişele de pe ziduri şi stâlpi nu se uită.



O soluţie la îndemână pentru o vizibilitate mai mare ar fi ca artiştii să facă un mic compromis şi să dea un iz comercial muzicii lor. Însă atunci care ar mai fi farmecul? O voce şi o chitară nu sunt suficiente? Astfel că, poate, compromisul ar trebui să vină din partea mediei. Cine ştie, poate prinde muzica asta, poate nu e aşa de non-comercială pe cât pare…
Nu înţeleg de ce suntem aşa nătărăi şi incapabili să ne bucurăm de ce avem, să promovăm ce e bun şi ce e al nostru. Şi nu mă refer aici doar la folk, sau doar la muzică. Dacă noi nu iubim şi nu apreciem ceea ce ne aparţine, cine să o facă?



P.S. O bulină albă însă pentru comunitatea virtuală de folkişti, care se tot extinde. Şi pentru faptul că artiştii încearcă, în măsura în care le stă în putinţă, prin bloguri, site-uri personale sau alte reţele sociale, să se menţină aproape de publicul lor. Dovadă că ei vor, da’ nu e tocmai îndeajuns…



P.P.S. Dacă tot am blog, măcar să promovez ce-mi place. Astfel că următorul concert folk (de care ştiu eu) va fi joia viitoare, de la orele 19.00, în Parcul Naţional „Lia Manoliu”. Vor cânta: Zoia Alecu, Vasile Şeicaru, Adrian Ivaniţki, Dinu Olăraşu, Tic Petrosel, Eugen Avram.

La ce suntem cei dintâi? La decorări post-mortem...


Ne pricepem de minune... Aproape că aşteptăm să mai moară cineva ca să-i oferim omagiile noastre nepreţuite. Dar în timpul vieţii ce-am păzit? Nu era suficient de bun respectivul om / artist pentru a-l preţui la timpul potrivit? I-a crescut peste noapte valoarea? Noaptea noastră, veşnicia lui... Ştim să ignorăm, să dăm cu piciorul în mare grabă, să ne facem că nu vedem, însă când e vorba de premierea unui om mort şi de apărut la televizor ne călcăm în picioare pentru un loc mai în faţă... O ţară încâlcită şi oameni fără de hotare moraliceşti... Căci imediat ce beculeţul camerei de filmat se stinge, am tăiat-o de acolo. Importante sunt aparenţele. Cu esenţa să rămână cine-o vrea...


Ce ne pasă nouă? Suntem vii, încă ni se dezlipesc pleoapele cînd soarele se înalţă pe cer. Pentru cei de dincolo să răsară alt soare, sau altă lună, sau orice alt astru disponibil... dacă o fi cu putinţă. Dacă nu, asta e... De ce ne-ar păsa?


P.S. Poate că e ciudat a vorbi despre moarte, şi numai despre asta. Dar mă doare... tare... mă doare că suntem crunţi în uitare... şi mă doare că pe Tatiana n-o va mai aduce nimeni înapoi, oricât m-aş zbate eu în propria amărăciune...


Nu ştiu cum e pe la alţii, însă aici e imposibil de trăit printre oameni. Căci oamenii te îngroapă, oamenii te sfărâmă, oamenii te uită... Şi-atunci ce folos vor fi având toate?

Ce păcat că nu putem alege când şi unde să ne naştem... În ce locuri, în ce vremuri, lângă ce fel de oameni, în ce fel de împrejurări...


Mi-aş fi dorit să mă nasc într-o altă epocă, în perioada în care părinţii mei aveau vârsta pe care o am eu acum... În perioada în care se umpleau stadionele cu zeci de mii de oameni care ascultau folk... Cel mai dulce sunet din lume... Nu Madonna, nu alt produs de import puternic ancorat într-o industrie care nu produce decât bani şi atât... Pentru că spiritual vorbind, muzica de odinioară românească nu se preta la altceva decât la a pune degetul tămăduitor pe rănile din sufletele miilor de tineri prezenţi la spectacole... Şi pentru că prin acest gest simplu, de a iubi ceva ce ne aparţinea în totalitate, eram autentici, eram noi, eram români... şi ne plăcea asta...


Acum nu mai e nimic din toate astea... S-au prăbuşit subit şi acum se încearcă o resuscitare firavă... Dar ce folos? Căci nimic nu va mai fi ca înainte... Folkul moare încetul cu încetul.. Moare cu fiecare mângâiere de chitară care se stinge... Moare cu fiecare artist la al cărui nume rezonăm doar când vedem imagini televizate de la priveghi sau din cimitire... Moare folkul şi murim şi noi odată cu el... neputincioşi... iar în neputinţa noastră ne sufocăm... treptat... treptat...

Târziu (Adrian Păunescu)


Când v-am rugat să-i ocrotim,
Când v-am rugat a nu-i uita,
N-aţi auzit şi mi-aţi răspuns
Că-i o problemă foarte grea.


Şi-am fost ridicol stăruind
Şi-am încercat să vă mai spun
Şi voi m-aţi învinovăţit
Şi m-aţi considerat nebun.


Şi eu v-am zis că nu e timp,
Că suntem nişte pasageri,
Şi voi aţi construit minciuni,
Mai multe astăzi decât ieri.


Şi-acum de ce vă bucuraţi
De arta celor ce-au murit,
Când voi i-aţi condamnat pe ei
La trai pe muchie de cuţit?


O locuinţă v-am cerut,
S-o dăm artiştilor pribegi,
Şi jaful vostru mi-a răspuns
Cu literele unei legi.


Acum, e gata casa lor
Şi v-aţi putea şi voi mândri
Că daţi o casă celor morţi,
Deşi ei v-au cerut-o, vii.

Târziu răspuns şi ipocrit,
Artiştii au ajuns pământ,
E gata casa vieţii lor,
Dar locatarii nu mai sunt.

20 mai 1994

Nu pot să cred că nu mai e... Mi-am dorit să nu apuc ziua asta... Un înger de om, o voce prea cristalină pentru o lume atât de hămesită... Regina neîncoronată a folk-ului... Un om pe care l-am iubit fără să-l fi cunoscut decât prin cântec... Odihnească-se în pace!

Am descoperit ce vreau să fiu când voi fi mare... Îmi doresc să fiu magician... Dar nu un magician oarecare. Ci unul care poate opri timpul în loc. Unul care poate scoate din pălăria-i fermecată secundele magice, secundele în care poţi să sorbi un ultim strop de fericire pură.


Ce poate fi mai frumos de atât? Dacă poţi să mânuieşti timpul după bunul plac, toată lumea e la picioarele tale.

De ce avem nevoie de memorie? Vreau o lume fără timp, şi fără spaţiu, şi fără memorie... Să uit mâine tot ce am cunoscut azi... Să nu-i mai cunosc mâine pe cei pe care i-am cunoscut astăzi... Să uit gândurile de ieri, să şterg erorile de ieri, pentru că mâine pot să o iau de la capăt... Să ascult aceeaşi muzică în fiece zi, şi s-o redescopăr de fiecare dată... Să transform lacrimile de ieri în zâmbetul de azi... Să pot să trăiesc o viaţă într-o zi, şi-n fiecare zi o nouă viaţă...



Pentru a mă desprinde de oamenii de ieri trebuie ca mâine să nu-i mai cunosc... De ce nu se poate şi aşa?

Mă lupt cu morile de vânt în cel mai inutil mod cu putinţă. Tac, când aş vrea să vorbesc. Râd, când aş vrea să plâng. Mă îndepărtez, atunci când aş vrea să rămân pe loc. Un nonsens total într-o conduită a mea pe care nici eu n-o pot înţelege. Detest vacanţele şi detest ideea că nu pot face abstracţie de ele. Detest faptul că totul devine tern după o agitaţie continuă. Detest că sunt oameni pe care îi iubesc, şi care pleacă. Detest să am dreptate, şi să nu pot să spun asta cu voce tare. Detest să mă simt atât de dezrădăcinată de propriul curs al vieţii. Detest pe oamenii care-şi bat joc de alţi oameni. Şi detest vremea asta total anapoda.


În rest, toate bune şi frumoase...

Long time, no see… Pentru că timpul agită firescul cotidianului mai mult decât pot eu să-i ţin piept, şi mai mult decât aş putea reacţiona...



Au fost trei săptămâni cumplit de grele, epuizante, emoţionante, solicitante şi câte şi mai câte. Mulţi nervi, somn mai deloc. O festivitate de absolvire, un bal, o întâmplare mai mult decât indezirabilă şi multe lecţii de viaţă. Nedorite, dar de maximă utilitate. Cam aşa s-au scurs ultimele multe zile din agitata mea viaţă. Iar tumultul acesta, de bine de rău, m-a ţinut în priză cu o aprigă forţă. N-aş fi crezut că poţi să-i cunoşti pe oameni în câteva zile, şi să nu-i recunoşti după câţiva ani. E mult prea ciudat. Nu am putut reacţiona până acum, mi-e foarte greu să o fac şi acum.



Din tot ce am trăit şi din tot ce am văzut, am învăţat atâtea şi-atâtea...



Am învăţat că recunoştinţa e o calitate... străină multora, indiferent de vârstă, sex, calitate morală, funcţie, statut.

Am învăţat că oamenii judecă şi sunt judecaţi.

Am învăţat că pentru a avea prieteni, este obligatoriu să ai şi duşmani.

Am învăţat că pentru a fi un om mare, trebuie să fii cel mai mic dintre ei.

Am învăţat că, atunci când eşti mare, trebuie să ai minima demnitate de a-ţi aduce aminte că ai fost odată mic.

Am învăţat că între suzeranitate şi vasalitate este o graniţă aproape insesizabilă.

Am învăţat că puterea este în noi, dar că avem nevoie de cineva care să ne facă să vedem asta.

Am învăţat că nebunia e un privilegiu deloc la îndemâna prefăcuţilor.

Am învăţat că oamenii nu se pierd în trecutul nostru, ci noi îi pierdem în prezentul şi viitorul nostru.

Am învăţat că prin credinţa anonimatului se nasc adevăraţii monştri.

Am învăţat că puterea şterge raţiunea.

Am învăţat că ura nejustificată este în şi prin sine o justificare.

Am învăţat că munca mai mult pângăreşte decât îl înnobilează pe om.

Am învăţat că succesul, în toate formele lui, nu poate fi niciodată deplin.

Am învăţat că micimea umană şi josnicia se pot duce jos, tare jos.

Am învăţat că respectul este o ofrandă spre care puţini au calea deschisă.

Am învăţat că prostia are tentacule nenumărate.

Am învăţat că îi poţi cunoaşte pe oameni numai şi doar în măsura în care ei îţi permit asta.

Am învăţat că distanţa distruge, dar că poate la fel de bine să şi clădească.

Am învăţat că neputinţa doare la fel de tare ca ignoranţa.

Am învăţat că şcoala nu face doi bani dacă vine pe un fond gol, fad, netapetat de cei „şapte ani de-acasă”.

Am învăţat că a mulţumi pe toată lumea nu e nici măcar un deziderat, ci pur şi simplu un gând stupid şi infantil.

Am învăţat că dex-ul este mult prea generos, referindu-se la „om”.



Mai am de învăţat multe, însă mult mai important, mai am de interiorizat tot ceea ce s-a petrecut în perioada ce tocmai s-a scurs. Căci cu multele întâmplări rele, şi cu puţinele cele bune, viaţa mi s-a schimbat într-un milion de feluri.

M-a ajuns disperarea. Gravă treabă. Deja când aud cuvântul „licenţă” simt furnicături pe şira spinării. Nu că m-ar afecta faptul că încă n-am finalizat divina şi dumnezeiasca lucrare, doar că încep să capăt frustrări din cauza ei. De vreo două luni încoace, dacă nu şi mai mult, toată lumea mă prosteşte că-mi face una şi alta după ce termin lucrarea. Cred că trebuia să creionez eu o listuţă drăgălaşă, ca cea pentru Moş Crăciun, cu promisiunile primite de la toţi prietenii, că-s multe tare. Asta în ideea că voi şi preda la timp licenţa.



Şi cum numai mâine nu-i poimâine, mă duc... să fabulez cu drag...

Dacă există vreun strop de raţiune în ceea ce noi, oamenii, numim viaţă, să mă anunţe cineva şi pe mine. Zicea Hobbes că „oamenii nu sunt egali de la natură, iar morala ar fi posibilă numai în măsura în care ei ar fi aşa”. De unde deduc eu că, practic, conduita morală e sau nu e prezentă când te naşti. Cum ţi-o fi norocul. Păi ăsta-i principiu? Aşa se construiesc normele? Aşa se pavează existenţele oamenilor? Pe bază de şansă? Suntem sau nu scutiţi de probleme (ce ţin de moralitate, desigur) doar în virtutea faptului că ne-am născut sub o stea mai luminată sau mai întunecată?



Eu ce să mai înţeleg din viaţa asta total haotică? Căci am un milion de dileme existenţiale care depăşesc cu mult sfera competenţelor mele, şi pe care nu prea mi le clarifică nimeni. În disperare de cauză, deşi detest regulile şi chestiunile impuse cu de-a sila, cred că mi-ar plăcea să existe un regulament de ordine interioară al vieţii. N-ar fi foarte tare? Aducem viaţa la statutul de instituţie, îi creem reguli care să fie respectate de toţi, şi uite-aşa îmi trec mie piticii de pe creier, căci toată lumea se va ralia aceluiaşi sistem normativ. Şi totul va fi perfect. Nu?! Desigur, instituţia să nu fie din România. Că altfel se duce de râpă tot planul meu de  încadrare a valorilor într-o matrice bine conturată social.



P.S. Să-mi fie iertate incoerenţele din exprimare, însă fluxul propriilor idei a derapat de la traseul său firesc de la o vreme-ncoace.

Mi se pare că am îmbătrânit... sau dacă n-am îmbătrânit, oricum mi-am schimbat percepţiile despre viaţă într-un mod fundamental. Şi asta în 3 ani de zile. Îmi dau seama că m-a schimbat facultatea, mai mult decât aş fi crezut. Mi-a schimbat nişte judecăţi de valoare extrem de bine conturate, mi-a schimbat idei, mi-a schimbat conduite. Şi am realizat asta abia acum, discutând cu o prietenă boboacă. Nu ştiu când a trecut timpul, ştiu însă că tot (sau aproape tot) din ceea ce mintea mea de 19 ani construise atunci, s-a dărâmat treptat treptat. Şi au rămas ruine. Ruine pe care se mai poate clădi ceva sau care se pot degrada în continuare.



Pentru că starea de fapt a lucrurilor era una atunci, şi cu totul alta acum. Cu trei ani în urmă eram o visătoare, vroiam să schimb lumea, vroiam să fac un milion de lucruri. Pentru că puteam. Pe principiul sloganului de la Adidas - „impossible is nothing”. Şi observ acum că acest elan îl datoram vârstei pe care o aveam. Căci la fel se întâmplă şi cu colegii mei mai mici. Istoria practic e aceeaşi. Întotdeauna aceeaşi. Doar protagoniştii îşi mai schimbă măştile din când în când. Esenţa vieţii nu-şi schimbă însă consistenţa.



Raportându-mă la trecutul nu foarte îndepărtat, şi privind la ziua de azi, îmi dau seama că e totul tern, dacă mă gândesc la perspective. Şi nu mă refer nicidecum la un loc de muncă, căci n-am încă planuri de angajare în viitorul apropiat, ci pur şi simplu la năzuinţele inocente de odinioară. Încă vreau, încă am credinţa că pot face lucruri multe, încă... Dar mă tem că va veni momentul, probabil destul de curând, când nici nu voi mai vrea, nici nu voi mai crede. Şi-atunci? Rămâne, desigur, conformismul. Prietenul de nădejde al tuturor cutezătorilor eşuaţi.

Copilul este ca o oglindă care te ameţeşte puţin. Sau ca o fereastră. Totdeauna copilul te intimidează ca şi când el ştie ce ştie. Nu te înşeli, pentru că spiritul lui este puternic, înainte ca tu să i-l piperniceşti. (Antoine de Saint-Exupery)


Până acum ceva ani aşteptam ziua aceasta cu un mare entuziasm. Nu că mi-ar displăcea astăzi, însă bucuria era infinit mai mare în copilărie când vedeam în calendar 1 Iunie. Nici măcar nu era vorba de cadouri, ci de simplu fapt că toţi copiii puteam face orice, oricum. Fără constrângeri, fără pedepse, fără mustrări din partea celor mari (şi trişti).



Astăzi însă mă simt un pic ciudat. Pentru că s-a cam dus copilăria. Şi pentru că nu am niciun copil în jur care să mă facă să trăiesc şi mai din plin ziua asta. Asta nu e  chiar o tragedie, că deh, nu am chiar vârsta şi nici maturitatea necesară de a avea proprii copii. Este, totuşi, un motiv de mâhnire. Pot compensa cu o plimbare prin parc, căci sigur va fi plin de prichindei astăzi, însă eu vreau un bebe cu care să mă joc.



Dar pentru că minunile nu se întâmplă peste noapte, o să-mi pun pofta-n cui. Până când mi s-o pune pata şi-o să-mi fac zece copilaşi, să am cu ce-mi umple timpu'.


UPDATE: Şi totuşi minunile se întâmplă peste noapte. Aşa că până la urmă am avut parte de un bebel dulce dulce astăzi. Mii de mulţumiri ştiu eu cui. :)